No păi, m-am decis să scriu ”forțată” de unele întâmplări din ultimele zile. Și, în același timp, mă gândesc de ce scriu, poate nu citește nimeni, poate citește și îi pare o prostie etc etc. Dar să le las pe aste gânduri negre deoparte. În fond, nu am nevoie de aprecierea nimănui... sau, așa ar fi normal, în orice caz. În ultima vreme, am impresia că de peste tot sunt bombardată cu informație și că mă obosesc nimicurile, nelăsându-mă să îmi trăiesc propriu-zis viața...
”Ne vom iubi, ne vom iubi în tristul high fidelity...și tralala și tralali.... iluzii verbe zeci de mii...”

Pfff, ce intro ușor pesimist! Nu mi-am propus, a ieșit singur! :)

Dar nu despre asta am vrut să vorbesc. Îmi amintesc cum mă jucam când eram mică, luam totul foarte în serios, de la ”șapte pietre”, ”de-ascunselea” etc... , și unul pe care nu mai știu să-l joc acum, ”țurca” se numea... le jucam cu o plăcere și cu o implicare totală, că mi-era foame, sete... nu erau prea importante senzațiile astea pe atunci!!! Totul era atât de viu! Nici bubele din genunchi nu contau, jocul era atât de captivant încât ziua se prelungea în noapte pe nevăzute și, când o auzeam pe mama strigându-mă, era semnalul că ”și azi am uitat să merg în casă la timp”... Parcă nu oboseam niciodată.

Senzația asta am regăsit-o pe Carol 53, după aproape 20 de ani. Ce caut eu pe Carol, la numărul 53? Încep un nou proiect de teatru împreună cu Crista Bilciu și cu colegii mei pe care îi puteți vedea în poza de mai sus, și nu numai cu ei. Recrutăm actori tineri și dispuși să muncească. Cum am ajuns la Carol 53? Nu îmi mai amintesc, cred că într-o după-masă friguroasă a lui februarie... Ce oameni am întâlnit acolo? Faini!

Luni, 18 martie, ora 20, vom juca acolo Poezisele. Sper să avem public! Vă așteptăm cu drag! Intrarea e liberă, casa merită văzută iar spectacolul e de poezie. Un pic de poezie la început de primăvară nu strică nimănui! :)

Andrei Șerban zicea într-un interviu:
”Tinerii regizori si actori ar putea in schimb sa constituie mici comunitati care sa lucreze impreuna fara bani, pentru ca teatru poti sa faci si fara mijloace. E adevarat ca nu poti sa lucrezi ani si ani in saracie totala, dar asta nu inseamna ca ai nevoie neaparat de conditii extraordinare. Este nevoie de imaginatie, de talent, de extrem de multa vointa de a spune ceva. Asta o spun si in Romania tuturor: nu va plangeti ca nu aveti locuri, teatru se poate faceoricand si oriunde, intr-o sala, pe un acoperis, pe strada, la metrou, intr-un subsol. Trebuie doar sa vrei sa spui ceva si sa gasesti oameni impreuna cu care sa ai un punct de vedere nou, sa aveti curaj, tenacitate si speranta ca se va intampla. Daca traiesti fara speranta, doar intr-o vaicareala indefinita despre cat de rau e, nu ajuta, e inutil. Trebuie sa actionezi exact cum spune si Hamlet in Actul V: Acum!”

Deci : Să fie teatru! Să fie încercare! Să fie eșec! Să fie reușită! Șă fie!!!!