Aud mereu un zgomot de fond, de parcă tot timpul ar merge gazul... Nu îmi aud gânduri... doar zgomotul ăsta. Piticul de pe pervazul geamului meu de la etajul patru încă îmi mai zâmbeşte cu dinţii lui galbeni. În mână ea duce ouăle, adică păpuşa de ziua mea. Apoi văd mâna ei care cade după ce o spală vecina. Mâna cade, încă îi aud pocnetul. Şi vecina îmi zice din priviri "acum nu mai contează, n-o doare"... Beau vin roşu , arunc un strop pe gresie şi zic "Christos a-nviat"... nu îmi răspunde nimeni. Ea doarme, are roşu în gât.
E întinsă pe jos, goală şi după atâta timp eu bănuiesc că ea m-a văzut atunci şi nu i-a plăcut cănd nu i-am apărat mâna de vecină. Vecina mai spălase morţi şi ştia că te poţi purta cum vrei cu ei, că ei nu mai simt. Şi atunci de ce nu pot uita cum i-a căzut mâna şi eu nu am făcut nimic. Sub buză. în partea dreaptă încă mai avea din sucul de portocale (sănătate curată) pe care eu m-am chinuit să i-l dau dimineaţa la şase... Buzele ei nu îmi mai răspundeau. Cum am putut să dorm în noaptea aia? Când era ultima noapte... Era atât de rece... niciodată nu am simţit recele atât de rece. Dimineaţa aia era scăldată de soare, era plin de viaţă soarele ăsta. Beau vin roşu, mă uit pe geam. Parcă totuşi lumina de apus e mai înţeleaptă. Lucrurile se văd mai intens acum... şi se simt altfel.
Doamne, cum a fost!!! Revelatie dupa revelatie! Am plans jumate din film si nu stiu de ce... Oamenii aia aveau atata pasiune! Eu rar vad asa ceva. A fost foarte motivant... De-atunci imi vine intruna sa dansez... Caut parteneri!!!
O femeie locuia într-o cabină telefonică pe Dorobanţi colţ cu Gr. Alexandrescu... Acum nu mai e demult... Ultima oară când am auzit de ea... era primăvara lui 2011... Unii spuneau că a luat-o ambulanţa.
Videoclip din "Să zbori spre Paradis", de Teo Herghelegiu, regia Crista Bilciu
Stau. Şi nu mă pot hotărî ce să fac. E duminică. Abra cumpără luminatoare de la Obor. Gata. Merg să citesc…Hm! Aşa cum merg eu la repetiţii, mă gândesc că şi ea porneşte dis-de-dimineata la cules de gândaci. Ea are ceva ce nu are un om obişnuit. Are un miros care este reperat de gândaci de la distanţă. Când aceştia simt mirosul paralizează brusc, cu picioarele în sus, gata de moarte. Iar ea, blânda şi înfometată, îi culege unul câte unul şi îi pune într-o pungă specială, unică. Apoi, în drumul ei, întâlneşte o fostă veche iubire cu minţile la fel de duse ca ale ei care, dintr-o veche pasiune, îi cedează două bucăţi de pâine neagră de la containerul X.Se sarută uşor, ca în vis, şi apoi el adoarme într-un pat imaginar din copilăria lui care pare la zece mii de km distanţă. Din punga cu gândaci ea scoate trei şi îi lasă lui Ioan în buzunarul ghiozdanului veşnic ce-l poartă după el de la cinci ani. Ioan are o obsesie veche: papucii. Când era mic de-o şchioapă şi-a pierdut papucii într-un râu. S-a întâlnit apoi cu mâna puternică a tatălui său care l-a mângâiat cam dur, atât de dur că el înca mai caută prin tomberoane papucii lui de copilaş cu ochi albaştri. Oamenii aşa îl şi cunosc, Ioan cu papucii. E aproape un nume de sfânt.Murmurând un cântec la modă, ea se îndreaptă spre patul-bordură de pe Ştefan cel Mare colţ cu Dorobanţi. Aici, ea are apă la discreţie. Curge de undeva de sus, de la aparatele de aer condiţionat.Mirosul ei este mai puternic seara. Este înţepător de la treburile făcute peste zi. La patul bordură ajunsă, îşi scoate feliile de pâine, îşi aşează uşor părul pe după ureche, observă căîncă mai are ureche, îşi duce mâna şi dincolo. Surprinsă, vede că are chiar două urechi. Ia frumos doi-trei gândaci din punguliţa specială cu gândaci paralizaţi, îi pune plângând pe pâiniţă şi îmbucă din sandvişuşor, cumpătat… că da de nu mor de tot gândacii şi se regăsesc ca o familie jos, în stomac. După ce termină de plâns, îşi închide ochii. Păsările nu zboară, că-I noapte, doar nişte motociclişti furioşi trec în goană pe acolo, dar ea îi aude ca prin vis… aşa cum îşi amiteşte de toată viaţa ei.
A doua zi dimineaţa plec la repetiţii. Ea e deja pe traseu. La metrou la Ştefan cel Mare… aliniaţi în şir paralizat… mulţi mulţi gândaci… Circulatia oprita.
Pe stradă… pe lângă stadionul Dinamo… venea ea… cu punga specială de intervenţie. Am intrat la metrou. Ştiam că o voi vedea pe seară aranjându-I plângând pe felia de pâine primită în dar de la Ioan. Ioan cu papucii, cu nişte ochi albaştri ca de sfânt… şi care va sfârşi în câţiva ani, cu moartea legată de picior, în pivniţa din cartierul X, lângă vecinii şobolani simpatici care-l vor plânge.
Am dat ieri un interviu, cred că a fost primul. Asta m-a făcut să mă gândesc un pic cum am pornit în meseria mea... mi-am amintit cu drag de munca la Aşteptându-l pe Godot... şi la celelalte spectacole la care am lucrat... şi mi-am dat seama că trebuie să merg mai departe, orice-ar fi!!!
