Senzația aia de sufocare... când pierzi ceva pentru totdeauna. Ce cuvânt lung. Când mergi pe bicicletă și pedalezi repede să-ți obosească corpul, să poți, în sfârșit, să dormi, să nu te mai gândești la nimic. Senzația aia de sufocare când simți că orice ai face, nu mai contează nimic. Muncești până la epuizare și nu poți să dormi... cât de puternic ești? Ce te ține să nu pici pe orizontală, cât poți să nu mănânci, să nu dormi și totuși să reziști...
Prieteni care râd, copii care descoperă lumea, păsări cântătoare, copaci înfloriți... sau dimpotrivă, oameni răi, bârfitori... ”what a piece of work man is”....
Budincă de ciocolată... două cuvinte dragi mie... mă rog, două cuvinte și o prepoziție... e undeva într-un dulap atât de îndepărtat, budinca asta... ce drag mi-ar fi să o amestec într-un lapte cald ...
Lapte... mamă, 3 ani. Tren. Departe.
Senzația aia de sufocare.
Îmi place să joc fotbal, iarna obișnuiesc sa dau cu piciorul într-o bucată de gheață... și ea vine cu mine, însă se face din ce în ce mai mică. Și, când vine vremea să o las în stradă, am gândul ăsta : ce-o să se întâmple cu bucata asta de gheață sau cu piatra asta cu care mă joc... cum să o las așa, pur și simplu în stradă? E un gând copilăresc, știu... un om mare ar zice că e doar o bucată de gheață, sau doar o piatră... mda... și până la urmă, prin analogie, ar zice că ce doar un cățel, doar o pisică, doar un om... se descurcă ei... gheața se topește, cu piatra sparge un copil un geam, omul vede el ce face : se înrăiește, se prăpădește, se deprimă, sau, dimpotrivă, devine mai deschis, mai naiv, mai frumos.
Senzația aia de sufocare... cauzată doar de moartea cuiva sau, cine știe, din dragoste. Aș vrea să dorm...
3 ani... și încă nu înțeleg că ai plecat. 2 zile, și par a fi trei ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu